În 2014 am făcut 14 ani de când votez. La fel ca mulți români, am și eu supărările mele legate de statul român și autoritățile lui: că plătesc taxe mult prea mari pentru ce primesc în schimb, că drumul pe care merg să îmi văd părinții se degradează de la an la an și nimeni nu îl repară, iar eu ajung din ce în ce mai greu, că după 38 de ani de muncă, cu multe nopți pierdute departe de mine și sora mea, mama are o pensie mizeră, sau că trebuie să stau la cozi interminabile la diferite ghișee unde tronează diverși funcționari publici. La fel ca mulți români, sunt sătulă de scandalurile politice reale sau fabricate doar pentru a mai aduna niște voturi și a-i mai „da în cap cuiva”, care se derulează în fiecare zi la televizor.
Pentru primul an am simțit că îmi este greu să mă duc la alegeri și îmi vine în minte întrebarea „ce să caut la vot”? Noul președinte nu va fi cu siguranță „Zâna cea bună” care să propună taxe mai mici, să repare drumul către casă, să facă kilometri de autostradă doar scuturând bagheta sau să elimine birocrația de la ghișee. Poate ar vrea asta, să nu îl bănuiesc de rea credință din primul moment, dar nu are puterea să o facă, nu stă în atribuțiile lui. Și, totuși, de ce să mă duc la vot? Pentru că vreau să aleg răul mai mic, pentru că îmi va fi rușine să comentez, știind că eu nu am ales, dar în special, pentru că nu vreau să voteze altul în locul meu. Da, să nu voteze altcineva în locul meu.
În 2004, la alegerile parlamentare și primul tur de scrutin pentru prezidențiale, am fost observator într-o comună din județul Călărași. Eram singurul observator de la secția de votare respectivă. Cu o jumătate de oră înainte de închiderea urnelor, am fost invitată special de către primarul din localitatea respectivă la „o masă festivă”, pe motiv că „și așa aici vă plictisiți, că oamenii nu mai vin la vot”. Am refuzat politicos. În nici 5 minute am primit o revistă pentru femei de la un bărbat care mi-a spus că vine din partea domnului primar. Între paginile ei, un plic alb. Am returnat-o imediat. La ora 21:00, s-au închis urnele, iar șeful de comisie mi-a transmis că trebuie să ies din sală, deoarece „nu mai am voie să stau acolo”. I-am spus că nu plec până la numărarea voturilor și încheierea procesului verbal, acesta era rolul meu de observator. Mi-am sunat imediat coordonatorul care i-a transmis același lucru. Am rămas până la final, până ce președintele a plecat cu procesele verbale și sacii cu buletinele de vot către Biroul Electoral Județean.
De asta mă duc la vot, pentru că nu vreau să voteze nimeni în locul meu. Mai sunt, însă, convinsă că este nevoie și de votul meu pentru ca, la un moment dat, România să ajungă la o normalitate de care să beneficiem cu toții.